Întoarcerea fără pocăință: Este posibilă unitatea cu ereticii și apostații?

Este imposibilă împăcarea cu neortodocșii și apostații fără pocăința lor. Imagine: UJO

Este imposibilă împăcarea cu neortodocșii și apostații fără pocăința lor, dacă ținem să păstrăm nealterată învățătura Bisericii. 

De-a lungul istoriei creștinismului, Biserica Ortodoxă a fost zguduită în mai multe rânduri de diferite erezii și schisme care au apărut încă pe vremea sfinților apostoli. În perioada Sinoadelor Ecumenice, Biserica ne-a arătat mulți lucrători în via lui Hristos, care, prin credința fermă și sfințenia vieții lor, au mărturisit adevărul. Toți au privit Biserica ca centrul sfințeniei și al vieții veșnice, unde creștinii, conform Sfântului Apostol Pavel, constituie Trupul lui Hristos (1 Cor. 12, 12-14, 27). Fiecare membru al acestui Trup, prin lucrarea Duhului Sfânt, se află într-o legătură vie cu Hristos – Capul acestui Trup (Col. 1:18).

Trebuie remarcat faptul că comuniunea cu Dumnezeu și aflarea în unitate cu El nu putea fi concepută fără o credința adevărată și o viață evlavioasă. Chiar și Sfântul Irineu de Lyon a subliniat că "legea rugăciunii este legea credinței". Cu alte cuvinte, experiența rugăciunii poate avea loc doar printr-o credința adevărată și invers.

Sfinții Părinți au susținut că adevărata teologie este întotdeauna direct legată de viața morală și de rugăciunea adevărată. Astfel, potrivit Sfântului Nil din Sinai, "Dacă ești teolog, te vei ruga cu adevărat; și dacă te rogi cu adevărat, atunci ești teolog". Adică rugăciunea care deschide comunicarea cu Dumnezeu este o teologie adevărată, deoarece teologia nu este o activitate intelectuală, nu căutarea unor "căi noi", ci, în primul rând, o practică corecta de rugăciune – comuniunea cu Dumnezeu, izvorâtă din asceza creștină și din puritatea dogmatică. Primii teologi proeminenți ai Bisericii au fost pescari, vameși umili și meșteri smeriți de corturi…

Teologia nu este o activitate intelectuală, ci practica de rugăciune – comuniunea cu Dumnezeu. Primii teologi proeminenți ai Bisericii au fost pescari, vameși umili și meșteri smeriți de corturi.

Din păcate, o astfel de înțelegere a teologiei în lumea modernă găsește din ce în ce mai puțini susținători. Teologia în prezent este percepută aparte de asceza personală, de experiența vieții sfinților părinți și este prezentată ca o disciplină științifică. Mai mult, în ultima perioadă de timp întâlnim din ce în ce mai des fenomenul "teologiei seculare", și odată cu el întâlnim "teologi" care nu cred în Dumnezeu.

O astfel de teologie denaturată duce la o înțelegere eronată a temeliei fundamentale a creștinismului, care se manifestă în primul rând în eclesiologie (învățătură despre Biserică), atunci când Biserica este privită nu ca Trupul lui Hristos, ci ca un fel de societate a credincioșilor în Hristos sau o confederație de comunități "post-creștine". Pe baza unor presupuneri doctrinare și canonice false, creatorii "noii eclesiologii", dacă provin dintr-un mediu ortodox, creează probleme interne pentru Biserica lui Hristos și unitatea Sa. Pe de altă parte, dacă aceste viziuni teologice false provin de la cei care se află în afara Bisericii, atunci se creează obstacole în calea revenirii celor pierduți în sânul Bisericii. Și acest lucru este bine ilustrat de mișcarea ecumenică contemporană.

Despre ecumenism

Ecumenismul nu a apărut astăzi. Primele manifestări ale mișcării ecumenice pot fi atribuite primelor secole ale creștinismului, când împărații și ierarhii Bisericii căutau modalități de a se uni cu cei care se îndepărtaseră de Biserică, bazându-se nu atât pe învățăturile și tradiția Bisericii, dar mai degrabă pe anumite considerente politice sau preferințe personale. Adevărat, în antichitate nu exista o învățătură ecumenică sistematică. Dar, din păcate, punctul principal al numeroaselor uniuni și tratate cu ereticii, de regulă, necesitau un compromis doctrinar inacceptabil pentru creștinii ortodocși.

Multiplele încercări de a se uni în afara înțelegerii patristice a unității cu apostații au dus la respingerea anumitor adevăruri doctrinare ale Ortodoxiei sau la trecerea sub tăcere a acestora în numele concordiei civice și a păcii bisericești.

De exemplu, în 648, Împăratul Constans al II-lea, în timpul unei dispute despre cele două voințe ale lui Hristos, a emis un document intitulat "Tiposul", adică un "model" de mărturisire al credinței creștine. În acest document, alcătuit la sfatul Patriarhului Constantinopolului Pavel al II-lea, era interzis să se vorbească despre una sau despre cele două voințe în Hristos. În mod firesc, creștinii ortodocși au văzut în "Tipos" susținerea ereziei monoteliste (doctrina unei voințe în Hristos), întrucât, pe de o parte, această erezie nu a fost condamnată, iar pe de altă parte, a fost interzisă propăvăduirea învățăturii despre cele două voințe în Iisus Hristos. Toți cei care nu au fost de acord cu documentul emis, au fost supuși unei persecuții severe. Sfântul Papa Martin, Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul și mulți alți credincioși ortodocși au suferit pentru refuzul de a recunoaște "Tiposul" emis de împăratul Constans al II-lea.

Sfinții Bisericii noastre au preferat să stea în Adevăr chiar și cu prețul propriei vieți, pentru că au înțeles că a face un compromis cu minciuna care cuprinde erezie, va duce la pierderea Harului și la moartea duhovnicească. Și dacă mai devreme un astfel de compromis a fost impus din exterior, cel mai adesea de către autoritatea statului, astăzi asistăm la procese ecumenice în cadrul Sfintei Biserici sau în alte confesiuni, inițiate de ierarhi și teologi care își bazează activitățile misionare pe argumente teologice care sunt străine de Tradiția Bisericii și învățăturile Sfinților Părinți.

Evident, astfel au fost create anumite condiții pentru criza actuală a Ortodoxiei, care rezultă, în primul rând, din lipsa de înțelegere a naturii Bisericii lui Hristos și introducerea în Biserică a  instrumentelor lumești pentru rezolvarea problemei unității. În acest caz, se acordă preferință unității externe, asigurată de eforturile umane, în timp ce unitatea internă este rezultatul Proniei Divine și a prezenței Harului Duhului Sfânt, care oferă vitalitate acestei unități.

Poate Biserica să aplice iconomia față de cei care nu doresc să se pocăiască?

Cel mai interesant lucru este că susținătorii acestei "noi eclesiologii" încearcă să explice logica raționamentelor și acțiunilor lor prin termenul de iconomie (în greacă: oikonomia), adică indulgenţă. În acest sens, în numele iconomiei este justificată încălcarea canoanelor Bisericii care exprimă învățăturile Sale, pentru a produce o anumită unitate himerică.

Dar, adepții acestei viziuni, dintr-un anumit motiv, nu doresc să înțeleagă că Biserica aplică această iconomie față de un păcătos care se pocăește, și nu față de un apostat nepocăit.

Biserica aplică această iconomie față de un păcătos care se pocăește, și nu față de un apostat nepocăit.

Astfel, în Canonul 74 al Sfântului Vasile cel Mare, citim: "Dacă, cineva dintre cei căzuți în păcat, mărturisându-se, va face fapte vrednice de pocăință pentru păcatele săvârșite, cel care este împuternicit de bunătatea lui Dumnezeu cu puterea de a lega și a dezlega păcatele, poate dacă consideră potrivit să demonstreze milostivirea sa și să atenueze orice pedeapsă excesivă impusă celui care își mărturisește păcatul. Pentru că pildele din Sfânta Scriptură ne arată că cei care își mărturisesc păcatele cu frângerea inimii au primit degrabă milostivirea lui Dumnezeu".

 

Canonul 5 al Sfântului Grigorie de Nissa spune: "Astfel, dacă va avea loc o convertire adevărată,  să nu fie respectat numărul anilor, dar prin reducerea timpului penitentul să se întoarcă la Biserică și la împărtășirea cu Sfintele Taine".

După cum vedem, Biserica definește că principiul ionomiei în poate fi folosit numai față de un creștin care se căiește sincer de păcatele sale, care arată îndreptare prin viața sa și este vrednic să primească iertarea Bisericii. Ingăduința, sau principiul iconomiei este posibil atât în ​​raport cu schismaticii, cât și cu ereticii care sunt acceptați în Biserică prin diferite rituri (există trei rituri de primire a celor care au căzut din Biserică prin Taina Botezului, a Miriungerii și a Pocăinței). Însă fiecare rit de acceptare în Biserică presupune renunțarea la rătăcire și pocăința. În unele cazuri, acceptându-i pe eretici sau schismatici fără al doilea Botez și Miriungire, Sfânta Biserică aplică iconomia, dar numai prin pocăință, care devine conductorul harului Sfintei Biserici pentru cei căzuți și rătăciți.

Prin urmare, aplicarea principiului iconomiei pentru a justifica încălcarea canoanelor bisericești nu mai este valabilă. Iconomia este un principiu bisericesc exclusiv intern, putem spune – un instrument pentru aplicarea regulilor bisericești. Substituirea regulilor cu iconomia înseamnă substituirea esenței lucrurilor, iar în acest caz concret, putem spune că acest fapt are ca urmări tulburări și dezbinare în Biserică.

Iconomia este un principiu bisericesc exclusiv intern, putem spune – un instrument pentru aplicarea regulilor bisericești. Substituirea regulilor cu iconomia înseamnă substituirea esenței lucrurilor, iar în acest caz concret, putem spune că acest fapt are ca urmări tulburări și dezbinare în Biserică.

În efortul de a realiza unitatea cu reprezentanții altor confesiuni creștine, ecumenistii moderni speculează adesea cu un astfel de termen ca dragostea creștină. Ei încearcă să se ascundă în spatele iubirii pentru a promova teorii moderniste care distrug unitatea internă a Ortodoxiei.

Însă iubirea pentru aproapele nu implică iubirea păcatului și a ratăcirilor aproapelui. Dumnezeu a mustrat păcatul și nu l-a tolerat. În plus, înțelegerea Evanghelică a dragostei pentru aproapele presupune recurgerea la toate mijloacele disponibile pentru a-l corecta – prin anunțare, denunțare și chemare la pocăință. Apostolul Pavel din Epistola a II-a către Timotei scrie: "Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără de timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare şi învăţătura" (2 Tim. 4, 2). Sfântul Vasile cel Mare, explicând acest pasaj din Epistola Apostolului Pavel, spune: „Orice mustrare îl mușcă în mod simțitor pe acuzat, îl chinuie foarte mult, reprezentând rușinea păcatului; și prin aceasta, este foarte benefic pentru cel care nu-și simte propriile căderi, pentru că îl readuce în conștiință și la adevărată pocăință".

În același timp, Sfânta Scriptură spune că adevărul nu poate fi neglijat, nici măcar de dragul dragostei: "De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te" (Tit 3:10). De asemenea, Apostolul și Evanghelistul Ioan Teologul scrie: "Dacă cineva vine la voi şi nu aduce învăţătura lui Hristos, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: Bun venit!" (2 Ioan 1:10). Astfel, învățătura corectă despre Hristos este o condiție necesară pentru comunicarea religioasă cu o altă persoană.

La rândul său, Sfântul Ierarh Teofan Zăvorâtul scrie că "Mustrarea merge atât către cel care cade în rătăcire (dogmatică – Ed.), cât și către cel care încalcă poruncile. Mustrarea are ca scop să dezvăluie unuia greșeala gândirii, iar celuilalt – greșeala comportamentului; să-l aducă pe unul și pe celălalt la conștiința vinovăției și să trezească în ei dorința de îndreptare. Este nevoie de o inimă puternică pentru ca să nu-ți fie rușine de persoană mustrată".

Din aceste cuvinte, vedem că adevăratul scop al înțelegerii creștine a iubirii pentru aproapele este de a corecta păcatul, fie el moral sau doctrinar. În același timp, Biserica are dreptul să folosească pedeapsa. Dar, din nou, vom sublinia că Ea face asta din dragoste, cu singurul scop de a-l indrepta pe păcătos.

Cu alte cuvinte, dragostea nu este infantilism, nu este indiferență, dimpotrivă – este o participare vie la viața unei anumite persoane, cu dorința de a-i face binea și mai presus de toate – pentru îndreptare pentru dobândirea comuniunii cu Dumnezeu și mântuirea sufletului. Dacă nu vei numi lucrurile cu propriul nume, nu vei putea aduce nici un ajutor.

În acest sens, lipsa chemării la pocăință a ereticilor și schismaticilor, precum și lipsa indicațiilor asupra rătăcirilor lor în dorința de a atinge unitatea cu ei numai pe baza principiilor false ale umanismului, nu are nimic comun cu înțelegerea creștină a iubirii. Iubirea nu implică  permisivitate și neglijarea vieții petrecute în credință și în Duhul Sfânt. Iubirea pentru Dumnezeu și aproapele se bazează pe Adevăr și nu poate exista fără El.

Umanismul care se bazează pe o înțelegere exclusiv umană a valorilor, demonstrează o desconsiderare totală a Revelației Divine. Trebuie de presupus că introducerea ideilor umaniste în Biserică a influențat serios apariția crizei Pan-Ortodoxe moderne, care oferă o cale falsă către unitate și dezvăluie absența iubirii și armoniei adevărate în viața interioară a Bisericii, deoarece unitatea nu se poate realiza prin înlocuirea Înțelepciunii Divine cu cunoștințe umane, care afirmă mândria și aroganța umană. Unitatea poate fi realizată numai prin acceptarea poruncilor divine și a rânduielii de sus.

Este imposibil să ne împăcăm cu neortodocșii și cu cei căzuți din Biserică fără pocăința lor și, în același timp, să păstrăm nealterată învățătura Bisericii.

Este imposibil să ne împăcăm cu neortodocșii și cu cei căzuți din Biserică fără pocăința lor și, în același timp, să păstrăm nealterată învățătura Bisericii.

În încercarea de a se uni cu apostații folosind instrumente umane, poate să apară iluzia că în acest caz putem să nu ne facem griji pentru unitatea internă, deoarece ea este de neclintit. Dar aceasta este o mare rătăcire, cum ne arată istoria și evenimentele recente asociate cu Sinodul din Creta, acordarea autocefaliei BOaU de către Patriarhia Constantinopolului, precum și recunoașterea necanonică a acestei autocefalii de către anumiți Primați ai Bisericilor Autocefale.

Unitatea, în primul rând, este unitate în Hristos și cu întreaga Biserică, și nu numai cu o parte din ea. Ea nu se bazează pe opinii teologice false, nici pe viziuni umaniste, naționale și preferințe personale, ci doar pe Hristos. Și eforturile în procesul de unificare trebuie să fie orientate nu spre obținerea predominanței unora asupra altora, nu spre dobândirea puterii în Biserică, ci spre realizarea unității întru Hristos, ceea ce presupune să rămânem în Adevăr și Iubire. Toate celelalte căi sunt distructive.

În acest sens, urmarea Evangheliei, respectarea regulilor canonice și bazarea pe experiența patristică a vieții duhovnicești trebuie să devină baza unității noastre, care nu se poate realiza altfel. În caz contrar, va apărea auto-înșelarea, când creștinul va crede că prin propria sa imaginație sau printr-o insinuare colectivă, face ceva mai important decât ceea ce trebuie să facă la indicația Bisericii. Aceasta este o cale greșită, propusă de dușmanul neamului omenesc – aceasta este o cale care îl departează pe om de Dumnezeu. Prin urmare, unitatea bisericească poate fi realizată în Hristos, prin Hristos în Adevărul Său Divin, iar calea către Mântuitor stă prin credința patristică și fapte de pocăință, care dau naștere păcii și iubirii.

Sursa

Dacă observați o eroare, evidențiați textul dorit și apăsați pe Ctrl + Enter pentru a informa moderatorul despre acest lucru.

Sondaj

Înființarea mănăstirii Bisericii Ortodoxe a Ucrainei schismatice "Lavra de la Kiev" și cererea de a i se oferi o biserică este:
doar vorbe
13%
începutul acaparării Lavrei Kievo-Pecerska a Bisericii Ortodoxe Ucrainene
65%
îmi este greu să răspund
22%
Total voturi: 23

Arhiva

Система Orphus