Puterea iluzorie a Patriarhiei Constantinopolului

Patriarhul Bartolomeu. Imagine: UJO

Patriarhia Constantinopolului, ameţită de puterea postmodernistă de a crea o istorie paralelă, se autodistruge. Deci, este foarte important să nu avem încredere în ea.

Vestea despre recunoașterea BOaU de către Arhiepiscopia Atenei (Biserica Ortodoxă a Greciei) și comuniunea lor euharistică este interesantă și tragică concomitent nu doar pentru că joacă un rol important în drama actuală a dezbinării Bisericii Ortodoxe.

Într-o oarecare măsură, această decizie era de așteptat și nu i-a surprins pe cei care cunosc situația actuală din Ortodoxie, unde relațiile dintre Constantinopol și Moscova sunt ridicate la nivelul confruntării dintre națiuni, eleni și barbari, precum și la un conflict de putere.

Ceea ce ar trebui să ne surprindă cu adevărat este un fel de tact și diplomație, care încă s-a mai păstrat. Însă treptat devine evident că nu este vorba atât despre o rupere a comunicării între Bisericile Locale elenistice și slave și nu doar despre diviziunea geopolitică a lumii ortodoxe, cât despre separarea consecventă după limbă, concepte, semnificații și interpretări.

Este greu de spus dacă această separare va fi depășită, pentru că Atena nu recunoaște că, din cauza propriilor fobii etnocentriste de "adversitatea rusească", a căzut de acord să participe la proiectul prăbușirii narațiunii identității rusești, în care Kievul este parte integrantă a policentrismului Marii Rusii,  Rusiei Mici și Rusiei Albe (indiferent dacă identificăm această narațiune cu ideologia "lumii ruseşti" sau nu).

Nici măcar nu au menționat propria lor vasalitate faţă de centrele geostrategice ale puterii, vasalitate care le-ar permite cel puțin o justificare. De fapt, au menționat doar un singur fapt fundamental, o cheie hermeneutică, pe baza căreia putem înțelege cursul real al evenimentelor, și s-au referit la "dreptul Patriarhiei ecumenice de a acorda autocefalia", pe baza căruia Atena a decis să recunoască "autocefalia Bisericii Ortodoxe a Republicii Independente a Ucrainei".

Natura postmodernă a pretențiilor Patriarhiei  Constantinopolului pentru întâietate

Desigur, atât în Grecia cât și în întreaga lume ortodoxă vor răsuna în curând voci care vor ridica nenumărate întrebări, una dintre care, cel mai probabil, va fi problema succesiunii apostolice în BOaU.

Dar ceea ce distinge criza Bisericii de astăzi de toate cele anterioare nu este profunzimea geostrategică a dezbinării sau slăbiciunea unității interne.

Biserica Ortodoxă nu determină în niciun fel calea de supraviețuire într-o astfel de unitate (dacă suntem o Biserică Sobornicească, unde sunt atunci Sinodurile sistematice ale tuturor Bisericilor Locale?). În prezent este evident că Constantinopolul și Bisericile Locale, care au căzut de acord sau vor fi de acord cu viziunea sa privind existența Bisericii Ortodoxe, au adoptat punctul  lor de vedere asupra realității, reprezentând, de fapt, o viziune postmodernă a Bisericii, și anume realizarea ideii de întâietate în cheia și contextul postmodernismului.

Însă un cititor nerăbdător, care nu este înclinat să creadă în raționamente cu folosirea clișeelor de argou din disciplinele umanitare (în care sunt incluse de mult timp cuvintele "postmodernism" și "postmodernist"), nu va vedea aici niciun fel de perfecționism sau un alt text teologic. Nu scriu acest text pentru a fi "postmodern", dar vreau să subliniez că fără a înțelege cel puțin afirmațiile conceptuale postmoderne elementare, este imposibil să înțelegem comportamentul Patriarhiei Constantinopolului.

Cum se manifestă postmodernismul dramei bisericești, care a început după decizia  Fanarului de a acorda mai întâi "autocefalia" BOaU, iar mai apoi de a efectua acțiuni care vor avea ca rezultat aprobarea acestei decizii de către alte Biserici Locale – de bună voie sau sub presiune (din solidaritate sau sub amenințare).

Când realitatea este substituită prin interpretarea realității

Una dintre caracteristicile distinctive ale postmodernismului este credința în inutilitatea conceptualității ca atare. Imaginea unei lumi distruse în care nu există stabilitate, implică ideea că anume puterea ne dictează nu numai cum să interpretăm faptele, ci și cum să tâlcuim conceptele. Binele și răul, adevărul și minciuna sunt componente ale unei realități, relative, ca şi orice altă realitate. Astfel, conceptele care nu au sens pot fi complet lipsite de semnificație. Deconstruite, ele pot fi reconstruite ca opusul lor: adevărul unuia se poate dovedi a fi o minciună a celuilalt.

Ce legătură are acest fapt cu teologia Patriarhiei Constantinopolului? Cea mai directă. Să studiem Tomosul de autocefalie acordat BOaU:

"Pe baza celor expuse mai sus, declarăm că Biserica Autocefală din Ucraina recunoaște Sfântul tron  Apostolic și Patriarhal, la fel ca și alți patriarhi și Întâistătători, şi îşi îndeplineşte, împreună cu alte datorii și obligații canonice, cea mai importantă misiune de a păstra puritatea Credinței noastre ortodoxe, precum și unitatea canonică, comuniunea cu Patriarhia Ecumenică și cu alte Biserici Ortodoxe Locale ... În cazul unor probleme serioase de natură bisericească, dogmatică sau canonică,  Preafericirea  Sa Mitropolitul Kievului, în numele Sfântului Sinod al Bisericii este obligat să apeleze la Sfântul nostru tron Patriarhal Ecumenic, pentru a obține părerea sa autoritară și interpretarea corectă, în timp ce drepturile Tronului Ecumenic asupra Exarhatului și sfintei Stavropighii nu vor fi încălcate".

În pofida faptului că Patriarhului Bartolomeu înțelege că ceilalți "patriarhi și primaţi" nu recunosc întâietatea tronului pe care stă, el crede că poate stabili o minciună ca adevăr prin inversarea completă a sistemului axiologic.

Astfel ajungem la problema construirii realității: cu toate că Patriarhului Bartolomeu înțelege că ceilalți "patriarhi și primaţi" nu recunosc întâietatea tronului pe care stă, el crede că atunci când face alegerea între realitatea existentă și construirea unei realități noi, care, în esență, este falsă, el poate stabili o minciună ca adevăr, inversând complet sistemul axiologic. Această abilitate de a-l ignora pe celălalt nu este postmodernă. La baza sa stă ideea primatului roman, când "urmaşul lui Petru" își îndeplinește "slujirea" chiar și asupra Bisericilor Locale și a persoanelor care nu acceptă și nu doresc să recunoască acest fapt.

Cu toate acestea, în timp ce Primatul Romei a avut nevoie de legitimarea propriilor sale aspirații cel puțin cu ajutorul unei serii de falsificări istorice (cea mai cunoscută dintre ele fiind donația lui Constantin), a doua Roma își întemeiază pretențiile pe spiritul postmoderniștilor, bazându-se nu atât pe documente, cât pe interpretare (conform principiului  lui Nietzcshe, care afirmă că nu există fapte, doar interpretări). Astfel, dacă "realitatea reală" este stabilită pe baza interpretării sale, atunci este evident că realitatea existentă ca atare nu înseamnă nimic.

Tomosul acordat BOaU, din punctul de vedere al logicii formale, este o absurditate, dar nu o absurditate întâmplătoare

Pentru orice persoană cu judecată sănătoasă, cu cunoștințe elementare în teologia ortodoxă, este evident că documentul, pe de o parte, vorbește despre acordarea "autocefaliei" (independența completă a bisericii față de influența externă), iar pe de altă parte, BOaU de fapt se "acordă" ceva care nu reprezentă nici autonomie. Întregul Tomos, din punctul de vedere al logicii formale, poate fi privit ca o absurditate (propoziția: "Având în vedere cele de mai sus, declarăm că Biserica Autocefală din Ucraina recunoaște Sfântul tron ​​Apostolic și Patriarhal" [Προσεπιδηλοῦμεν τοῖς ἀνωτέρωρω ὅτἡ ἡἡἐέ έὅὅὅ τὸν Ἁγιώτατον Ἀποστολικὸν καὶ Πατριαρχικὸν Οἰκουμενικὸν Θρόνον] constituie punctul culminant al acestei absurdități și inconsecvențe).

Dar această absurditate nu este întâmplătoare, ea este postmodernistă: autocefalia nu este autocefalie în esența sa, dar ceea ce Constantinopolul oferă ca autocefalie. Semnificaţia acestui termen nu este definit în textul Tomosului, nici în cadrul recepției anterioare, și este determinată de ceea ce Constantinopolul (și coordonatorii săi geopolitici) doresc să atribuie  acestei semnificaţii. Ea poate fi lipsită de sens, dar sensul nu există în sine: dacă este necesar, acesta este redeterminat de fiecare dată, în funcție de situație. Anume acest lucru poate fi observat că "nu e întâmplător: nu numai fapte istorice, dar și instituții întregi pot fi și trebuie să fie supuse dictaturii noilor semnificaţii impuse, semnificaţii care există și au sens (numai) în momentul în care sunt determinate de Deținătorul puterii.

AbsurditateaTomusului acordat BOaU nu este întâmplătoare, ea este postmodernistă: autocefalia nu este autocefalie în esența sa, dar ceea ce Constantinopolul oferă în calitate de autocefalie.

Anume de aceea Constantinopolul a avut grijă în primul rând să își consolideze puterea reală. Nu doar dreptul de a controla distribuția banilor în cadrul guvernării arhierești la Kiev, ci și puterea care oferă dreptul de a interpreta fapte și instituții: în acest fel, BOaU va rămâne pentru totdeauna clientul hermeneutic al "Bisericii-Mame".

Puterea pe care Constantinopolul o dorește atât de mult, de fapt, din punct de vedere postmodernist, are un caracter demonic. Această putere are nevoie de o existență continuă, în interiorul căreia totul poate fi, dar nu este necesar să fie și numai această putere este unicul "administrator" al interpretărilor. Și în pofida faptului că Moscova are un mare potențial militar, demografic, politic, bisericesc și financiar, care adesea manifestă ca forță nedelicată și brutală, Moscova, de fapt, se dovedește a fi banal de slabă față de cererile înaintate de Fanar.

Ea are nevoie ca puterea și măreția ei să fie percepută ca evidentă de la sine, şi nu are nici o dorință de a crea "oscilații" permanente între fapte și instituții, astfel printre aceşti factori rămâne doar capacitatea Unuia de a stabili și distruge demnitatea altora în măsura în care îi convine numai Lui.

Amețeala cauzată de drogul "noii" realități

Ideile cu privire la faptul că autocefaliile acordate Bisericilor Ortodoxe Sârbă, Bulgară, Română și altele pot suferi modificări sau pot fi reinterpretate într-o anumită măsură pot fi auzite doar în discursurile postmoderniste ale Fanarului.

Deși știm că faptele istorice nu pot fi modificate retroactiv în funcție de beneficiile de astăzi, acest lucru însă nu se aplică situației noastre.

Așa cum astăzi nimeni la Kiev nu își mai amintește de vremurile când la 9 mai aveau loc pe Kreșciatik parade cu participarea veteranilor Armatei Roșii (a căror moștenire antifascistă Ucraina a dorit să o moştenească până la Euromaidan), și nu a veteraniilor OUN-ARU, nimeni la Constantinopol nu-şi mai amintește cum a fost până în toamna anului 2018.

Particularitatea ideologiei postmoderniste a Constantinoplului este că poate să ne ofere ideea că Puterea Interpretului (adică a Bisericii-Mame) are dreptul să ne formeze amintirile colective despre evenimentele din trecut. În prezent Fanarul ne asigură că Ucraina a fost întotdeauna teritoriul său canonic, și că aceeași persoană, Patriarhul Bartolomeu însuși nu a confirmat anatema lui Filaret Denisenko, etc. Din nou, aici observăm idei comune cu proiectele de identitate recent concepute.

Așa cum astăzi nimeni la Kiev nu își mai amintește de vremurile când la 9 mai aveau loc pe Kreșciatik parade cu participarea veteranilor Armatei Roșii (a căror moștenire antifascistă Ucraina a dorit să o moştenească până la Euromaidan), și nu a veteraniilor OUN-ARU, nimeni la Constantinopol nu-şi mai amintește cum a fost până în toamna anului 2018. Această percepție stupefiantă a realității actuale, în care nu există unitate nici măcar cu sine însăşi, implică o alegere nebună, continuă fără descernământ între (cvasi) realism și ficțiune.

Și aici ne confruntăm cu o instrumentalizare postmodernă a "realului" și "imaginarului". Cu un alt paradox. Cu alte cuvinte când, de exemplu, Fanarul menţionează situația politică din Ucraina ca motiv pentru acordarea "autocefaliei", el stabilește legitimitatea problemei situației politice ca criteriu pentru organizarea Bisericii.

Contrastul realității politice și al deciziilor bisericeşti

Dacă realitatea politică este singurul criteriu sau chiar decisiv, atunci proiectul autocefaliei ucrainene este justificat doar în măsura în care justifică raţionamentul că Constantinopolul, adică Istanbulul de azi, este un oraș în Turcia. Adică Constantinopolul "imaginar" face pași "de misionarism bisericesc", fiind ghidat de independența "reală" a Ucrainei.

Cum poate Patriarhia Constantinopolului să ne impună să uităm de realitatea din 1453?

"Noua Roma" stă și dăinue chiar și atunci când nu mai există: Ucraina joacă aici doar roluri istorice episodice, ca oricine altul. Puterea, din punctul de vedere al hermeneuticii, este sistematic injustă, dar acest fapt  nu o deranjează pentru că îşi simte puterea: ne spune că ne putem înțelege asupra evenimentelor din 1219, 1767 sau 1879. Putem chiar fi de acord cu o halucinație masivă, cu o realitate paralelă în care ea nu și-a schimbat poziția din anul 2018 în comparație cu poziția anilor precedenți, dar cum ea ar putea să ne impună să uităm de realitatea din 1453?

Există un fel de natură demonică în acțiunile postmoderniste. Ea știe foarte bine cât de tragic este "fragmentată" o persoană care trăiește în lumea căzută, cum toate relațiile și instituțiile sunt supuse schimbării. Dar postmodernismul din cădere a făcut religie, din fragmentarea lumii căzute – a făcut o unitate de măsură tacită, râzând de toate normele întregului. Demolând "narațiunile puterii", el se închină în secret puterii guvernatoare, violenței asupra omului. Și de aceea natura sa este demonică. Și de aceea natura sa duce la autodistrugere.

Constantinopolul se autodistruge

Patriarhia de la Constantinopol, intoxicată de puterea postmodernistă de a crea istorie și concepte paralele, se autodistruge. Prin urmare, este foarte important ca noi să nu avem încredere în ea. Este important să protejăm Constantinopolul de el însuși, de cvasiteologia postmodernistă a Patriarhiei Constantinopolului. Constantinopolul nu este Fanarul, iar  Fanarul nu este Constantinopolul.

Pe ce bază Constantinopolul își poate consolida puterea pentru ca nu numai să gestioneze relațiile dintre Bisericile Ortodoxe, fiind "primul între egali" (toate acestea îi aparțin conform Tradiției), dar să fie şi "cel dintâi fără egali" reieșind din fanteziile absurde ale Mitropolitului Elpidofor, pentru a oferi autocefalia fără nici o consultare cu o altă Biserică Locală și să constateze faptele și interpretarea lor?

Privilegiile și prerogativele actuale ale Constantinopolului decurg din poziția sa de Noua Roma, în pofida faptului că de mult timp nu mai există nici imperiul și nici orașul în care el ar fi "Marea Biserică a lui Hristos".

Pe baza propriei autopercepții, pe baza solidarității rasiale elenistice și a beneficiilor geostrategice în cadrul proiectului actual (până în prezent). Un alt paradox, și mai mare ca fenomen, constă faptul că Biserica Constantinopolului se autodistruge prin propria sa ideologie postmodernistă.

Continuăm să observăm cum privilegiile și prerogativele actuale ale Constantinopolului decurg din poziția sa de Noua Romă, în pofida faptului că nu există de mult timp nici imperiul și nici orașul  în care el ar fi "Marea Biserică a lui Hristos". Constantinopolul există doar în "imaginația" colectivă, dar la fel de semnificativă, a Bisericii Ortodoxe ca loc de importanță fundamentală pentru etnosul sobornicesc. Această „imagologie” (disciplina despre interpretarea obiectelor străine pentru cel care le percepe – n.ed.) este concomitent istorică și eshatologică: inerent istorică și eshatologică pentru că așteptăm - spre deosebire de "realismul situației actuale" – că Hristos va veni din nou și ne va aduna în Biserica Sa, în Biserica Sa ca Înțelepciunea lui Dumnezeu.

Dacă vom supune totul "contextualizării" și vom lua în considerare "imaginea reală a lumii", atunci prima victimă a acestui realism banal va fi Constantinopolul însuși, care nu există. Totuși, Constantinopolul există, însă diferă substanțial de ceea ce conduce în prezent Patriarhul Bartolomeu.

Constantinopolul care nu este obsedat de elenism, Constantinopolul care i-a trimis pe Constantin Filosoful și pe Metodie, Constantinopolul care s-a mutat etnic la Niceea și i-a înfășurat cu dragostea sa frățească pe ceilalți. Un astfel de Constantinopol se găsește până în prezent peste tot, dar nu și la Fanar.

Într-o anumită măsură, această capacitate a Constantinopolului de a fi "buricul pământului" l-a făcut "kronotopul" unor romane moderne ca "Baudolino" de Umberto Eco, "Dicționarul Khazar" de Milorad Pavic și "Ombilicul Pământului" de minunatul Venko Andonovski. Constantinopolul unește și ignoră timpul și locul. Dar numai atunci când este un loc de  constanței, plin de semnificație și conținut. Lipsit de ele, Constantinopolul încetează să mai existe. El nu a încetat să existe nici în 1204, nici în 1453. A încetat oare să existe în 2019?

________________________

Protoiereul Darko Giogo – teolog și publicist, profesor al Facultății de Teologie Ortodoxă a Bisericii Ortodoxe Sârbe din Bosnia și Herțegovina.

Dacă observați o eroare, evidențiați textul dorit și apăsați pe Ctrl + Enter pentru a informa moderatorul despre acest lucru.

Sondaj

Biserica Ortodoxă Ucraineană trebuie să ia parte la procesul de instaurare a păcii în Donbas?
Da, Hristos ne-a lăsat poruncă să fim făcători de pace.
100%
Nu, acest lucru este sarcina autorităților.
0%
Este inutil, politicienii nu doresc pacea.
0%
Total voturi: 1

Arhiva

Система Orphus