«Linguşirea faţă de NKVD şi carierismul»: BOaU şi renovatori

Unul din principalii ideologi ai renovatorilor Alexandr Vvedenski şi liderul BOaU Epifanie Dumenko

Cum Biserica Ortodoxă a Ucrainei repetă toate etapele predecesorilor săi, „Biserica Vie” din URSS.

Aproape în fiecare zi aflăm despre confiscările bisericilor ortodoxe de către adepţii BOaU sau că o anumită parafie a BOU a fost forşat trecută la noua organizație religioasă creată de președinte, Parlament, schismatici și Patriarhul Bartolomeu.

Aceste știri sunt ca nişte rapoarte de pe front. În fiecare zi devenim martori ai batjocuririi și umilințelor împotriva clerului și credincioșilor BOU, vedem și auzim cum sunt calomniaţi ierarhii și este batjocorită Biserica noastră. Toate acestea nu numai că îi indignează pe ortodocși și ne provoacă griji cu privire la soarta Bisericii, dar, mult mai rău, îi duce pe credincioşi la disperare.

Într-adevăr, tot ceea ce se întâmplă ne amintește despre cele mai grave vremuri prin care Biserica noastră a trecut, mai ales cele din secolul trecut. Sunt prea multe paralele pentru a nu le observa. Acestea au fost deja descrise în mod repetat în diferite literaturi bisericești (în special, în articolele frumoase ale principalului specialist în istoria Bisericii ruse din secolul XX, preotul Alexandr Mazârin, pe care îl vom cita mai jos). Cu toate acestea, în contextul realităților ucrainene, va fi util încă o dată să atragem atenția asupra anumitor momente interesante și simbolice. După cum se știe, cei care nu au învățat lecțiile istoriei sunt sortiți să le repete.

Apariţia «Bisericii Vii»

În 1917, ca rezultat al revoluției și al loviturii armate de stat, în Imperiul Rus au venit la putere oameni care au distrus atât imperiul însuși, cât și toate tradițiile și cultura prin care a existat. Toate acestea s-au întâmplat sub motto-ul "vom construi o nouă lume, a noastră".

Sub același motto noul guvern, care mai târziu a început să se numească Partidul Comunist al bolșevicilor, a preluat cursul spre distrugerea, așa cum se credea, a inamicului principal - Biserica. Efectiv primele decrete ale lui Lenin au fost în legătură cu problemele bisericești și religioase.

În plus, chiar de la început, bolșevicii au persecutat preoții, acuzându-i de lipsa patriotismului, de neloialitate față de noul guvern și de sentimente antirevoluționare. Deja în primii ani ai "lumii noi" au fost împușcați mulți slujitori ai altarului. Primul dintre aceștia a fost Mitropolitul Vladimir (Bogoiavlenski), pe care o mulțime de marinari beți l-au executat sub zidurile Lavrei Kievo-Pecersk.

În același timp, comuniștii au înțeles foarte bine că unicul posibil să obțină un rezultat semnificativ în lupta împotriva Bisericii - este subminând-o din interior, distrugând, ca să spunem așa, inima ei, credința în Hristos. Ei au decis să facă acest lucru printr-un grup care exista deja în interiorul Bisericii și credeau că Biserica trebuie să fie reînnoită, deoarece tradițiile, obiceiurile și riturile sale au fost depășite de timp. Acesta este grupul care și-a declarat sprijinul deplin faţă de regimul politic existent și faţă de reformele și transformările efectuate de acest regim. Principala sarcină a "renovatorilor" (așa cum au fost numiți mai târziu) a fost "modernizarea" ortodoxiei ruse și adaptarea ei la cerințele vremii.

Renovarea Bisericii sau Ortodoxie politică?

Cu toate acestea, așa cum a remarcat pe bună dreptate părintele Alexandr Mazârin, "principala caracteristică a schismei renovatoriste nu este modernismul, deși a absorbit un anumit număr de moderniști ideologici. În realitate, schisma renovatoristă a constat în mare parte de persoane care nu au căutat nici o reînnoire și reforme ecleziastice, cu posibila excepție a căsătoriei episcopatului și dubla căsătorie a  clerului. Chiar și faţă de  traducerea slujbelor în limbi moderne renovatorii aveau o atitudine negativă și, pe de altă parte, au încercat să nu se diferenţieze de ortodocși. Diferența lor principală față de "tihonovişti", cum se numeau ortodocşii atunci, a fost servilismul lor față de guvernul sovietic, dorința lor de a se adapta la realitatea creată și de a-i servi pe bolşevici”.

Practic același punct de vedere este susținut de preotul Ilia Soloviov: "sensul principal al schismei renovatorilor nu a fost deloc în reformele liturgice, ci în compromisul cu autoritățile sovietice, în căutarea unei noi" simfonii "cu statul, în adaptarea la acesta. Renovatorii au urmat calea naționalizării Bisericii ".

Pe de altă parte, așa cum notează părintele Ilia, bolșevicii, care au creat efectiv "Biserica vie" renovatorilor, și-au urmărit propriile interese: "Cel mai important scop al principalilor organizatori ai schismei, bolșevicii, nu au fost transformările în Biserică, ci dezbinarea în ea și "condamnarea contrarevoluției".

Biserica ortodoxă în URSS

Este interesant faptul că până în 1922, majoritatea renovatorilor nu au mers la o confruntare deschisă și la separarea de Biserică. Ei au existat în cadrul organizației bisericești a timpului și au predicat ideile lor în rândul creștinilor ortodocși. Bineînțeles, mulți credincioși erau indignați de activitățile lor și foarte adesea se întrebau de ce ierarhii nu au reacționat la predicarea evidentă anti-bisericească a viitorilor renovatori.

Dar, în 1922, când bolșevicii s-au îndreptat spre distrugerea fizică a Bisericii, pentru realizarea acestui scop a fost decis să se profite la maximum de renovatori. Pentru aceasta, a fost necesar să le impună să se separe de cea mai înaltă autoritate ecleziastică (ccea ce se numeşte schismă în Biserica Ortodoxă) și cu ajutorul lor să creeze o structură religioasă cu totul nouă care să fie complet și complet controlată de autoritățile statului – atât în centru, cât și în regiuni.

Această idee de partea bolșevicilor era susţinută de  Lev Troțki, iar din partea Renovatorilor - de trei preoți din Petrograd care au fost de mult timp supravegheați de serviciile speciale sovietice.

Principala diferenţă a lor (s renovatorilor – n.red.) faţă de" tihonişti ", a fost servilismul lor față de guvernul sovietic, dorința lor de a se adapta la realitatea creată și de a-i servi pe bolşevici.

Nu vom intra în detaliile creării noii "Biserici", menţionăm doar că între 1922 și 1926 mișcarea de renovare a fost singura organizație oficială ortodoxă recunoscută de guvernul URSS (cea de-a doua organizație în 1926 a fost o altă schismă – aşa-numitul Consiliu provizoriu Suprem gregorian al Bisericii). Interesant, acest grup religios se numește Biserica Ortodoxă Rusă (deși nu are nicio legătură cu adevărata Biserică Ortodoxă Rusă condusă de Patriarhul Tihon), dar numele juridic al acestei organizații a fost ... Biserica Ortodoxă din URSS. Similitudinea cu BOaU este mai mult decât evidentă.

Fanarul şi schisma

Dar asta nu e tot. Cert este că de ceva vreme "Biserica" Renovatorilor a fost recunoscută de unele Biserici Ortodoxe locale. De la început, a fost important ca Renovatoriisă primească sprijinul întregii lumi ortodoxe, pentru că numai în acest fel puteau justifica existența lor și lupta împotriva Bisericii canonice. De aceea au încercat prin toate mijloacele disponibile să stabilească legături cât mai apropiate posibil cu Bisericile ortodoxe autocefale care existau la vremea respectivă. Prima, din păcate, a fost Patriarhia de Constantinopol.

Deja în primele zile ale schismei renovatorilor, reprezentantul Patriarhiei de Constantinopol la Moscova, Arhimandritul Vasile (Dimopulo), a slujit cu schismaţii la liturghie și a participat activ la toate evenimentele de renovare. Aceeași poziție a fost luată și de reprezentantul Patriarhului Alexandriei, Arhimandritul Paul (Katapodis). În cele din urmă, Patriarhia Ierusalimului s-a alăturat acestora. În afara comuniunii cu schismații a rămas doar Patriarhul Antiohiei, care în acel moment nu se afla în orbita influenței Fanarului.

 «Bon courage» de la Vasile Dimopulo

Dar personalitatea și activitatea arhimandritului Vasile este atât de interesantă (în contextul comparării a ceea ce se întâmplă acum cu ceea ce se întâmpla atunci), încât trebuie pur și simplu să ne aprim mai mult la ea.

Părintele Vasile a fost un monah şi ucenic al mănăstirii Vatoped de pe Muntele Athos. Din 1924 este reprezentantul Patriarhiei Constantinopolului în URSS. În acel moment fanariotul a suferit o hărțuire severă din partea guvernului turc și a fost gata să ceară ajutor chiar și din partea conducerii Uniunii Sovietice. Aceia, la rândul lor, au cerut loialitate față de noua "Biserică".

După ceva timp, arhimandriţii Vasile și Pavel au devenit membri onorifici ai "Sinodului" de renovare și mai târziu au rămas în comuniunea euharistică doar cu renovatorii. Mai mult decât atât, există mărturii care spun că Arhimandritul Vasile a "re-consacrat"  pentru Biserica "sovietică" bisericile sfinţite de Patriarhul Tihon.

La 1 iunie în mijloacele mass-media sovietice s-a relatat că "Patriarhul Ecumenic l-a îndepărtat pe fostul Patriarh Tihon de la conducerea Bisericii Ruse". Împreună cu această "interdicție", Fanarul a recunoscut activitatea "Sinodului" Bisericii Ortodoxe renovatoare din URSS. Cel mai interesant lucru este că Patriarhul Grigorie al VII-lea și-a explicat decizia cu dorința de a "face pace și de a pune capăt acestei anomalii". El a cerut ca Patriarhul Tihon "să se sacrifice pentru unitatea turmei împărțirite, retragându-se imediat de la  conducerea Bisericii".

Sensul principal al schismei renovatorilor nu a fost deloc în reformele liturgice, ci în compromisul cu autoritățile sovietice, în căutarea unei noi" simfonii "cu statul.

În legătură cu acestea este greu să nu ne amintim că și astăzi patriarhul de la Constantinopol își explică acțiunile sale anticanonice cu dorința de a face pace în Ucraina și de a "vindeca rana schismei bisericești" care sfâşie societatea ucraineană. De asemenea, vă puteți aminti că Mitropolitul Onufrie a primit o scrisoare de la Fanar în care clar scris că după acordarea  Tomosului el va înceta să mai poarte titlul de Mitropolit de Kiev și va fi subordonat direct Patriarhiei Ecumenice.

Bineînțeles, Patriarhul Tihon a respins aceste "dorințe" ultimative ale Fanarului ca necuviincioase, ceea ce, la rândul său, a dus la încetarea efectivă a comuniunii euharistice între el și Patriarhul Grigore din Istanbul. Arhimandritul Vasile a comunicat de atunci și a slujit numai cu renovatorii. Se poate presupune că numai caracterul închis al tânărului stat sovietic a împiedicat Patriarhia de Constantinopol să comunice cu schismații la un nivel superior.

Fiind o „Biserică” totalmente loială faţă de puterea sovietică, renovatorii și, în special, arhimandritul Vasile, îi acuzau de politizare exagerată pe reprezentanții așa-numitei Biserici "vechi”, adică Biserica canonică. Adresându-se parohiilor grecești existente în URSS, Vasile (Dimopulo) a scris: "Pentru a evita neînțelegerile triste în viitor, îi avertizez pe toți superiorii și comunitatea bisericilor grecești să-și amintească de  faptul că bisericile și proprietățile care alcătuiesc averea națională a URSS, sunt transmise de guvern pentru folosirea provizorie, și în caz de încălcare a legăturii cu Sfântul Sinod și înclinația spre tabăra vechilor biserici, care sunt politizate, aruncă asupra lor umbre nedorite de politică, împotriva cărora însuşi Patriarhul Ecumenic se ridică. "

În luna mai 1928 Arhimandritul Vasilie (Dimopulo) a fost prezent la "Al III Sfânt Sinod al Bisericii Ortodoxe Autocefale Ucraineene", unde a fost ales chiar membru onorific al prezidiului.

În anii 1930, când guvernul nu-i mai sprijinea în mod deschis pe renovatori și se îndrepta spre distrugerea completă a oricărei religiozități în general, istoricul memorialist al bisericii secolului al XX-lea Mihail Gubonin a menționat că "în Biserica Sf. Serghie din Krapivkah (în str.Krapivka, care leagă Petrovka trecând pe bulevardul Petrovsky) în fosta curte a Patriarhiei Ecumenice de la Moscova, nimeni nu venea să se roage; oamenii îl considerau pe pr. Vasile "roșu", adică un renovator-schismatic, iar brutalitatea sa în comunicarea cu oamenii îi respingea pe toţi. Se pare că nu era un băiat rău şi-i plăcea să cam tragă la măsea, în orice caz, el întotdeauna părea un pic "tulbure" sau, pentru a o spune mai delicat, "cu  bun curaj ". <...> Acesta a fost cel mai onorabil în Rusia "Kirkir" al Patriarhului Ecumenic, cunoscut întregii biserici din Moscova din secolul al XX-lea ca "sakellion Vasile".

Arhimandritul Vasile a decedat în 1934 și a fost îngropat la cimitirul Vagankovo. Nu se ştie cine l-a înmormânt..

Renovatorii – cine sunt ei?

Este clar că o astfel de poziție a lui Fanarului a agravat situația deja complicată a bisericii din țară. Au început "treceri" masive, în primul rând printre comunitățile din capitală și apoi în cele periferice, la renovare. Ridicarea templelor, masacrarea preoților care nu doreau să intre în comuniune cu schismaţii și care nu și-au trădat Biserica, au devenit obișnuite. Intelectualii locali, cel mai adesea laici, și tinerii bolșevici, care au îndeplinit cu succes funcțiile radicalilor moderni, au avut rolul cel mai activ în comiterea fărădelegii.

Numărul de biserici care au trecut în mâinile renovatorilor a fost uriaș. În anii 1920, din cele 96 de biserici existente numai în Petrograd  (restul au fost închise total), 32 aparțineau schismaților. Conform estimărilor istoricului renovatorilor (care a participat timp de multă vreme la această mișcăre), Anatoli Krasnov-Levitin, în 1935 faşă de 280 de arhierei ortodocşi au existat 400 de episcopi renovatori.

Același autor oferă o descriere destul de interesantă a renovatorilor, şi într-o mare măsură răspunde la întrebarea de ce mulți preoți au trădat Biserica lor atunci și o fac acum: "În acea vreme nu existau reforme înla renovatori şi majoritatea preoților au trecut acolo pur și simplu pentru că apartenenţa la renovare era un fel de Habeas corpus act - o garanție împotriva arestării.

În general, clericii renovatorilor pot fi împărțiți în patru grupe: primul este cel mai numeros grup - aceiași preoți care sunt menţionaţi mai sus,  care îşi făceau datoria (şi care au ajuns acolo întâmplător – n.red.). Al doilea grup sunt ticăloșii, care s-au alăturat renovării în căutarea unei cariere rapide, grăbindu-se să folosească de "libertatea morală" permisă de renovatori. Despre ei, Episcopul Antonin a spus: " Canalul de asanizare al Bisericii Ortodoxe". Aproape toți au fost agenți ai Direcţiei politice de Stat (DPS). Al treilea grup este modernismul ideologic care s-a străduit cu sinceritate să reînnoiască Biserica. Aceștia trăiau pe jumătate înfometați, înghesuiți în parohii sărăcăcioase, presați de autorități și de conducătorii lor duhovniceşti, nerecunoscuți de popor. Aproape toți au ajuns în lagăre de concentrare. Al patrulea grup sunt ideologii renovării. Oameni străluciți, talentați și ambițioși, care au venit pe vârful unui val revoluționar. (Bonapartes ai Bisericii, ca să spunem așa). Printre ei, mulți (din păcate!), deși nu toți, au fost, de asemenea, asociați cu DPS -ul. "

BOaU ca urmaşi ai «renovatorilor»

"Modernişti ideologici", adică cei care tânjesc cu adevărat pentru reînnoirea Bisericii, au fost o minoritate. Puţini au fost și cei care au colaborat îndeaproape cu DPS -ul. În cea mai mare parte, renovatori deveneau cei care au fost pur și simplu înspăimântați de represii, sau într-adevăr nişte "rătăciți" - persoane care au fost interzise în Biserica canonică sau care voiau să facă o carieră bisericească rapidă.

Aproximativ aceeași situație o observăm acum. Mulți dintre cei care au fost interzişi să slujească pentru anumite încălcări canonice au trecut mai întâi la BOU-PK și apoi au devenit membri ai BOaU. În același fel în care unii dintre clericii BOU au intrat în schisme din cauza dorinței de a-și ridica cumva statutul lor clerical.

În această serie, îl putem aminti pe Arhimandritul Gavriil Krâzin, care, după ce -sa dus la autocefali, aproape imediat a devenit episcop, sau fostul Mitropolit Simeon (Șostasţki), care spera că, după ce s-a alăturat schismaticilor, va conduce noua "Biserică". Îi putem pomeni şi pe mulți alții.

În acea vreme nu existau reforme înla renovatori şi majoritatea preoților au trecut acolo pur și simplu pentru că apartenenţa la renovare era un fel de Habeas corpus act – o garanție împotriva arestării.

Multe paralele între biserica actuală și evenimentele de acum un secol pot fi observate cu privire la felul în care credincioșii simpli i-au tratat pe renovatori. În memoriilelui Krasnov-Levitin scrie cum se făceau "slujbele" în biserica renovată: "Ora 6 seara. Sâmbătă sau ajunul unei sărbători. La fel ca în toate bisericile, sună clopotul. Pe verandă cerșetorii sunt aproape invizibili: nu are rost să venim aici, aici sunt puțini oameni. Intrăm în biserică. Ne cuprinde un sentiment apăsător. O cameră mare și rece. Și pustiu. Vreo douăzeci de enoriași stau singuri lângă altar. Ard câteva lumanari în candelabre. Și pe acest fundal posomorât veșmintele strălucitoare şi mitra pe capul preotului arată ciudat, un protodiacon alături în veşminte. Autoritățile renovatorilor sunt foarte generoase la premii. "

În prezent aceiași pustietate și aproape absenţa credincioşilor pot fi observate în majoritatea bisericilor schismatice contemporane. Chiar și "sfintele slujbe" se săvârşesc aproape fără  credincioși şi popor.

De exemplu, în timpul "întronării" lui Epifanie piața din fața Catedralei Sf. Sofia era complet pustie, cu excepţia cazurilor când  angajații din instituțiile de stat au fost duşi forţat la astfel de evenimente.

Există cazuri în care reprezentanții BOaU au acaparat o biserică ortodoxă, dar nu se săvârşesc slujbe în ea - datorită absenței elementare a celor care doresc să se roage.

Există mai multe explicații pentru acest fenomen: este greu să înșeli inima omului prin sugerarea unor surogate lipsite de har. O persoană cu adevărat religioasă nu va merge să forţeze o biserică. Majoritatea oamenilor care sunt activiști ai BOaU sunt oameni care nu au nimic de-a face cu Biserica sau cu credința în Hristos - au acaparat o biserică şi nu mai merg acolo pentru că nu s-au rugat înainte și după aceea tot nu se vor ruga.

Așadar, concluzia făcută de Krasnov-Levitin pare complet justificată: "Renovarea sa dovedit a fi o înșelăciune: în loc de reînnoirea adevărată a Bisericii, a existat o linguşire pe lângă NKVD și carierismul".

Într-adevăr, tot ceea ce nu este de la Dumnezeu este înșelăciune și neadevăr. Și se termină totul de obicei trist și rău pentru cei care au crezut în tatăl minciunii - Satana. Eforturile lor sunt năprasnice și se sfărâmă și se transformă în praf.

Biserica lui Hristos va exista până la a doua venire a Mântuitorului. Da, Ea nu va fi, probabil, aşa cum este acum. Numărul de creștini se va reduce, multe biserici vor dispărea, credința în Dumnezeu aproape că va dispărea pe pământ. Dar Biserica va exista în continuare. Deoarece Capul ei a spus: "Eu voi zidi Biserica Mea, iar porțile iadului nu o vor birui".

Prin urmare, când vedem în jur acele fărădelegi care se întâmplă acum, nu trebuie să disperăm și să ne întristăm. Să ne rugăm mai bine lui Dumnezeu să rămânem în Biserica Sa și toți cei care au părăsit-o să se poată pocăi și să vină la cunoașterea Adevărului. Căci Dumnezeu este milostiv vrea și mântuirea lor.

Dacă observați o eroare, evidențiați textul dorit și apăsați pe Ctrl + Enter pentru a informa moderatorul despre acest lucru.

Sondaj

Cum s-a schimbat viața ta de la începutul războiului?
nu s-a schimbat
75%
biserica me a fost acaparată de susținătorii așa numitei BOaU
13%
biserica mea a fost deteriorată/distrusă de bombardamente
12%
merg la altă biserică din cauza schimbării locului de trai
-1%
Total voturi: 8

Arhiva

Система Orphus