Prima autocefalie ucraineană: lecţii şi paralele

10 iunie 2019 08:32
0
Soborul Bisericii Ortodoxe Ucrainene din anul 1920 Soborul Bisericii Ortodoxe Ucrainene din anul 1920

E cu 100 de ani în urmă autoritățile nu au reuțit să creeze o Biserică ucraineană «independentă».

Acum 100 de ani, politicienii au încercat să creeze o biserică autocefală ucraineană. Schema și metodele utilizate erau la fel ca în prezent. Prima încercare a suferit eșec. Dacă se va solda cu eșec și încercarea din prezent astăzi ne va arăta timpul. Dar având în vedere că lecțiile istoriei nu au învățat încă pe nimeni, se poate presupune că o așteaptă un final rușinos.

Revoluția din februarie 1917, când monarhia a căzut în Imperiul Rus și puterea a fost preluată de Duma de Stat și de Guvernul provizoriu,  a fost declanșatorul proceselor schismaticei în Ucraina.

În primăvara anului 1917 preotul ucrainean Vasile Lipkovski a creau o  «Frăție a Învierii» care  propaga idei de separare de Viserica Rusă și ucrainizarea serviciilor divine. În unele parohii, de obicei fără știrea arhiereilor,  au avut loc  adunări unde cei prezenâi și-au manifestat dorința să se despartă de Biserica Rusă și să săvârșească sfintele slujbe în limba ucraineană (nu în slavona veche – n.red.). Totodată a fost înaintată cerința ca eparhiile ucrainene să fie conduse de arhierei de naționalitate ucraineană. 

Conducerea Bisericii Ruse a satisfăcut cerințele care nu au fost contrare canoanelor Bisericii și aveau un caracter rezonabil. În vara anului 1917 Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse a decis ca în eparhiile cu populație predominant ucraineană, să fie folosită limba ucraineană în predici și în predarea în școlile parohiale. La scurt timp, în 1917-1918, Sinodul Bisericii Ruse a luat decizia de a organiza alegeri pentru episcopii diecezani, iar credincioșii au putut să își aleagă arhiereii după bunul plac.

Totuși, Frăția Învierii și alți adepți ai autocefaliei ucrainene au început să promoveze ideea convocării unui așa-zis Sobor ucrainean pentru a proclama separarea de Patriarhia Moscovei. Cu aceste idei susținătorii autocefaliei s-au adresat nou-createi la acea vreme Radei Centrale, care s-a declarat autoritate supremă în Ucraina. Dar Radia Centrală era preocupată de alte lucruri, iar problema bisericii nu o interesa.

Dar tema autocefaliei a început să prezinte interes pentru ... armată. La 9 noiembrie 1917 la Kiev a avut loc al treilea Congres Militar ucrainean, la care au adoptat o rezoluție privind autocefalia Bisericii Ortodoxe Ucrainene. Militarii, desigur, pot fi enoriași ai Bisericii, dar este absurd ca ei să hotărască soarta Bisericii. Cu toate acestea, la cel de-al treilea Congres Militar a fost creat un comitet investit cu rolul să convoace Sinodul Bisericii ucrainene de 30 de persoane. La reuniunea comitetului din 23 noiembrie 1917 comisia a anunțat crearea Consiliul Bisericii ucrainene, unde președinte onorific a devenit așa-zisul episcop Alexii (Dorodnițân).

Episcopul Alexii (Dorodnițân)

Episcopul Alexii (Dorodnițân) a apărut la Kiev după ce a fost expulzat din eparhia Vladimir pentru conducerea "despotică" și maltratarea clerului (apropo, aceasta este una dintre acuzațiile împotriva lui Filaret Denisenko când a fost excomunicat din Catedra de la Kiev), precum și pentru comunicarea cu o persoană atât de odioasă ca Grigorii Rasputin. Bineînțeles, acest episcop tipic al Velicorusiei, membru al Soborului Departamentului de Kazani al «Adunării ruse» (organizație politică rusă naționalistă, monarhică de dreapta) nu era potrivit pentru conducerea mișcării național-ucrainene pentru autocefalie, dar nici alt episcop mai potrivit nu a fost găsit.

Ultimul hatman ucrainean Pavlo Skoropadski a descris în "Amintiri" ce reprezentau ceilalți membri ai Consiliul Bisericesc: "Odată cu înființarea Rada Centrală, s-a format Consiliul Bisericesc. În Consiliul Bisericesc au intrat elemente diverse. Pe de o parte, au intrat câțiva preoți ucraineni liberali... ... câțiva preoți caterisiţi şi iar oamenii aleși, nu toţi fiind persoane cumpătaţi şi serioşi, şi de asemenea câțiva soldați. Consiliul Bisericesc într-o astfel de componenţă reprezenta o instituție revoluționară, care nu ţinea cont canoane sau norme,  care susţinea orice răsturnare sau, dacă este necesar, chiar violența".

Prima lecţie. Problemele bisericești, și mai cu seamă cele atât de importante ca statutul canonic al Bisericii, ar trebui să fie hotărâte de oameni ai Bisericii, şi în primul rând de episcopi, precum și de clericii și fiii Bisericii, și nu doar de "vizitatori" sau de "ateii din Patriarhia de la Kiev". Dacă sub drapelul autocefaliei se adună liberalii bisericii, pentru care "cerințele societății" înseamnă mai mult decât canoanele bisericești, dacă se se adună caterisiţii și preoţii sub diverse interdicţii, diferite elemente marginale și radicale, atunci ideea de autocefalie nu este pur și simplu discreditată, ci devine în mod deschis un act antibisericesc.

Ca urmare participării la Consiliul bisericesc nelegal, episcopul Alexii (Dorodnițân) a fost chemat la Patriarhia Moscovei pentru a da explicații. El a ignorat această invitație și pentru activitatea sa schismatică a fost interzis în slujire și apoi a fost caterisit. Adevărat este că el a părăsit în curând mișcarea ucraineană autocefală și s-a mutat în Novorosiisk, unde a decedat în ianuarie 1920. Se presupune că s-a pocăit pentru activitatea sa schismatică în fața Arhiepiscopului Evlogie (Gheorghievski).

Pregătindu-se pentru Consiliul bisericesc ucrainean, inițiatorii acestuia au cerut sprijinul președintelui Radei Centrale Mihail Gruşevski. El nu a vrut să intervină în treburile bisericești și a declarat direct: "O să reuşim fără preoți!" Dar autoritățile erau deja activ implicate în problemele bisericești. Secretariatul General al Afacerilor Interne a numit comisarul său, un anumit A. Karpinski, pentru a conduce Biserica. El a început imediat să emită instrucțiuni cine să fie pomenit la slujbe şi cine nu, și a ordonat ca întreaga corespondență a episcopatului ucrainean cu Patriarhia Moscovei să fie controlată de el personal.

"Consiliul Bisericesc într-o astfel de componenţă reprezenta o instituție revoluționară, care nu ţinea cont canoane sau norme,  care susţinea orice răsturnare sau, dacă este necesar, chiar violența".

Pavlo Skoropadski

La 7 ianuarie 1918 a fost deschis la SF. Sofia din Kiev, şi-a început lucrul așa-numitul Consiliu al Bisericii ucrainene, care a constat din membrii Consiliului Bisericii ucrainene şi din adepţii lor. La acest Consiliu A. Karpinski a făcut o declarație: "Există o singură cale pentru Sobor – să acorde autocefalie Bisericii ucrainene". Dar, peste două săptămâni, Armata Roșie s-a apropiat de Kiev, şi lucrul Consiliului s-a oprit.

În noaptea spre 29 aprilie 1918 a avut loc o lovitură de stat și hatmanul Skoropadski a preluat puterea, iar primul lucru pe care l-a făcut a fost schimbarea denumirii ţării sale. Din Republica Populară Ucraineană (RPU), ţara a devenit Statul ucrainean (SU). Sub Skoropadski, Consiliul Bisericii ucrainene și-a reluat activitatea, dar a fost organizat pe principii complet diferite.

Adevărul este că după execuția sub zidurile Lavrei Kievo-Pecersk a Sf. Mucenic Vladimir (Bogoiavlenski), Soborul clerului și al laicilor din dieceza de la Kiev l-a ales în frunte pe Mitropolitul Antonie (Hrapoviţki) la departamentul de la Kiev. El a fost un lider bisericesc foarte autoritar și un teolog cu renume. El era considerat candidatul cu cele mai multe şanse pentru postul de Patriarh al Moscovei. Mitropolitul Antonie a hotărât să fie convocat Soborul ucrainean după toate cerinţele şi normele, asigurând reprezentarea canonică a episcopatului, a clerului și a laicilor din diecezele ucrainene. Membrii Consiliului Bisericesc autodeclarat, având tendinţe separatiste, au încercat să opună rezistenţă, dar prin votul majorității participanților la Sobor ei au fost scoşi din componenţa  Soborului.

Acest Sobor a hotărât că Biserica din Ucraina continuă să rămână în jurisdicția Patriarhiei Moscovei cu drepturile unei autonomii limitate. Guvernul nu a fost de acord cu acest lucru. Ministrul cultelor al guvernului hatmanului, Alexandru Lotoţki a cerut la Sobor autocefalia deplină pentru Biserica Ortodoxă Ucraineană. Dar la câteva zile după discursul lui Lotoţki la Sobor, guvernul hatmanului a căzut şi la putere a venit Directoriul, care a redenumit din nou Statul ucrainean în Republica Populară Ucraineană. Şedinţa Soborului ucrainean a fost întreruptă.

Pavlo Skoropadski

Skoropadski a fugit în Germania, unde în curând a scris "Amintirile" (apropo, în limba rusă), în care a descris evenimentele din Ucraina și și-a prezentat punctul de vedere asupra problemelor politicii interne și externe ucrainene. Vom prezenta câteva dintre ele.

În primul rând, Skoropadski a recunoscut că separarea de Biserica Rusă trebuia realizată prin mijloace violente. "Această instituție (Consiliul Bisericii – n.red.) a dus o luptă decisivă împotriva clerului superior de atunci din Ucraina, ... <...> Era vorba de ucrainizarea Bisericii, pentru ca slujbele să fie făcute în limba ucraineană și, cel mai important, desprinderea de Biserica din Moscova, cu alte cuvinte, obţinerea autocefaliei. Autocefalia, se pare, trebuia obţinută ajutorul baionetelor ucrainene și, dacă era necesar, să fie invitaţi la Sobor Patriarhii Constantinopolului şi al Antiohiei".

În al doilea rând, Skoropadski a scris că ideea de autocefalie a fost impusă artificial poporului ucrainean și a recunoscut că ea nu poate conduce decât la dezbinări în societate. "Autocefalia poate crea dezbinări în rândul poporului nostru, deoarece nu toţi sunt de aceeaşi părere cu mine şi nu totţi doresc autocefalia sau autonomia Bisericii ucrainene.  Cu atât mai mult că la momentul actual noi nu avem oameni potriviți pentru crearea şi conducerea unei Biserici autocefale".

În al treilea rând, Skoropadski a scris că consecința inevitabilă a acestor dispute, apărute ca urmare a promovării autocefaliei, va fi întărirea poziţiei uniaţilor în Ucraina. "Aceasta din urmă (unia – n.red.) are succese mari aici în Ucraina. <...> Sunt convins că aceste succese au fost posibile numai datorită discordiei care există în Biserica noastră. <...> Într-adevăr există pericolul răspândirii uniatismului în țara noastră. Uniatismul este o putere mare. Contele Şeptitţki (liderul BGCU – n.red.), o persoană extrem de inteligentă și vicleană, profită de orice ocazie pentru a obține prozeliți. Am citit broșurile pe care le-a distribuit. Ele sunt alcătuite extrem de inteligent. Știe cum să capteze ucraineanul cu sufletul și corpul său, jucând pe sentimentul național și pe dragostea pentru Ucraina. Nu e de mirare că el este din ce în ce mai popular la tineretul nostru ucrainean".

Lecţia a doua. Astăzi, la fel ca şi cu 100 de ani în urmă, ideea de autocefalie nu poate deveni un factor care să unească societatea ucraineană. Dimpotrivă, aceasta conduce la o luptă și o vrăjmășie și mai mare. Iar metodele violente folosite pentru a impune autocefalia provoacă tensiuni serioase, ceea ce poate duce la un conflict sângeros în Ucraina.

Lecţia a treia. Conflictul religios între adeăţii și oponenții autocefaliei este folosit întotdeauna de Uniaţi pentru a-și promova interesele și a recruta noi adepţi. În contextul dezbinării între ortodocși, care se organizează în grupuri și sunt gata să ajungă la o confruntare deschisă între ei, uniații par foarte prezentabili în unitatea și coerența lor. Catolicismul a visat mereu să devoreze Ortodoxia și pentru aceasta este gata să folosească orice metodă: înșelăciunea şi violența. De aceea, atunci când politicienii intervin în problemele bisericești și produc dezbinări și nelinişte, uniații dobândesc un atu în lupta împotriva Bisericii Ortodoxe.

În timpul Directoriului, ideea de autocefalie a primit sprijinul deplin al autorităților. La 1 ianuarie 1919 a fost adoptată "Legea părivind autocefalia Bisericii Ortodoxe Ucrainene și a Înaltei sale Guvernări". La sfârșitul lunii ianuarie 1919, guvernul RPU l-a delegat pe A. Lotoţki, care a trecut de la Skoropadski la Directoriu și a fost numit ambasador în Turcia, să ceară la Fanar recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Ucrainene. Însă cu puţin timp înainte Patriarhul Constantinopolului Herman a trecut la cele veşnice, iar locţiitorul tronului patriarhal Mitropolitul Dorotei a răspuns evaziv la această cerere.

Dar în februarie 1919, Kievul a fost din nou ocupat de Armata Roșie. Și ideea de autocefalie... a primit din nou sprijinul deplin al autorităților. De data aceasta din partea bolșevicilor. Consiliul Comisarilor Poporului din RSSU a adoptat Legea "Privind separarea Bisericii de stat și școală", potrivit căreia bisericile și toate bunurile bisericești au fost predate în mâinile noului stat sovietic.

Se cere menţionat că tocmai în baza acestei legi lavrele, mănăstirile și multe biserici  construite pânî la revoluţie sunt acum în proprietatea statului. Această lege le-a permis bolșevicilor să se închidă și să jefuiască bisericile, să confiște proprietatea bisericii "pentru nevoile statului" și, de asemenea, să confişte clădirile bisericilor de la o confesie (greșită) și să o transmită alteia (corecte). Astfel, Catedrala Sf. Nicolae din Pecersk, Catedrala Sf. Sofia și Biserica Sf. Andrei au fost predate autocefalilor.

Catedrala Militară Sf. Nicolae
Biserica Sf. Andrei
Catedrala Sf. Sofia

Bolșevicii, care, încă de la instaurării regimului lor, au luat cursul spre distrugerea Biserici şi căutau instrumente pentru realizarea acestui scop. În eparhiile rusești (în principal), Biserica Vie a devenit un astfel de instrument, iar în Ucraina - Biserica Autocefală din Ucraina a îndeplinit o funcție similară, proclamată oficial la 5 mai 1920, când trupele poloneze și Petliura au capturat Kievul. Consiliul Bisericii ucrainen autoproclamate a decis să "considere Biserica ortodoxă ucraineană ca fiind eliberată de superioritatea Moscovei – devenind autocefală și independentă".

Nici unul dintre episcopi, nici chiar cei interzişi în slujire, nu au aderat la această Biserică autocefală. Dar Consiliul Bisericii nu s-a tulburat din această cauză și a proclamat episcopatul desprins de Biserică: „Episcopia de la Kiev, reprezentând puterea duhovnicească a Moscovei, prin încetinirea constantă a mișcării bisericești ucrainene, în cele din urmă prin interzicerea preoților, s-a dovedit a nu fi un păstor bun, ci un dușman al poporului ucrainean și, odată cu aceasta, s-a desprins Biserica ucraineană. Datorită acestor lucruri, Biserica ortodoxă ucraineană, formată din parohii ucrainene, a rămas fără episcopi”.

La 14 octombrie 1921, când Kievul a ajuns din nou în mâinile bolșevicilor, în catedrala Sf.Sofia a avut loc Primul Sobor al Bisericii Ortodoxe din Ucraina, la care din 472 de delegați au fost prezenţi doar 81 de persoane în rang preoţesc sau de diacon, și nici un episcop. Clerul a reprezentat doar 17% din numărul de participanți, și chiar dintre aceştia mulţi preoţi aveau inderdicţii în slujire. Vasilie Lipkovski, unul dintre cei mai zeloși susținători ai autocefaliei, a declarat că episcopii ortodocși care nu au fost prezenţi la Sobor "s-au excomunicat ei înşeşi de la Biserica ucraineană".

În lipsa posibilității de a primi hirotonire de la un episcop canonic, susținătorii autocefaliei au decis să "ungă" ei înșiși "episcopul". În mesajul Patriarhului Pimen către Patriarhul Constantinopolului Atenagor din 16 martie 1972 citim următoarele: "Acest pseudo-sobor a proclamat formarea Bisericii Ortodoxe Autonome ucrainene". Liderul separatiștilor, la acel moment protoiereul excomunicat Vasile Lipkovski a fost ales de membrii "Consiliului"  episcop al noii "Biserici". Numirea "arhierească" a lui Vasile Lipkovski a fost făcută contrar tuturor normelor canonice (Apocalipsa 1, Antiohia, Colecția p.19, 1, Sob.ecum.,P.6, etc.). Însuși " hirotonirea" a fost făcută de preoți excomunicați și laici, cu așezarea pe capul său a moaștelor (mâna) a sfântului mucenic Macarie, Mitropolitul de Kiev. Acest act blasfemic a fost repetat în timpul "ungerii" ca "episcop" a protoiereului excomunicat Nestor Şaraevski. Natura acestor "ungeri" a dus la răspândirea în poporul creştin a denumirii noilor schismatici "auto-sfințiţii".

Vasile Lipkovski

Lecţia apatra. Adepţii autocefaliei pentru a-și atinge obiectivele nu iau în considerare nu numai cu părerea episcopatului, a clerului și a poporului, ci și canoanele și regulile Bisericii, care au origine apostolică. Exact același lucru îl pbservăm acum. Cel mai surprinzător este faptul că Patriarhia de Constantinopol participă la încălcarea canoanelor Bisericii, deoarece se poziţionează mai presus de regulile Bisericii.

În primii ani ai BOUA, autoritățile sovietice au folosit-o în lupta cu Biserica canonică și o susţineau în extinderea autorităţii sale. În câțiva ani, episcopatul BOUA a crescut până la 34 de persoane, „clerul” s-a extins la 1500, numărul de parohii a crescut până la 1100. Bolșevicii au folosit toate ocaziile pentru a slăbi Biserica Ortodoxă Rusă, iar BOUA a fost cel mai potrivit instrument pentru asta.

Lecţia a cincea. Puterea sovietică întotdeauna s-a folosit de autocefalie nu pentru soluţiona problemelor religioase, ci pentru propriile sale interese politice. În cel mai bun caz, acest interes consta în întărirea propriei puteri (în prezent este vorba de alegerile pentru al doilea termen), iar în cel mai rău caz – în distrugerea Bisericii canonice. Dar, de regulă, autorităţile realizează aceste interese în ansamblu. Istoria ne învață că lupta pentru autocefalia bisericii este în primul rând (su în exclusivitate) o luptă pentru putere, și nu un mijloc în convertirea oamenilor la Hristos.

Nu se știe care ar fi fost soarta ulterioară a Bisericii Ortodoxi Ucraineni Autocefali, dar în 1925 guvernul sovietic era deja destul de bine stabilit și nu mai avea nevoie de un asistent pentru distrugerea Bisericii, el era capabil să facă acest lucru de unul singur (după părerea oficialilor). Astfel, bolșevicii au respins BOUA ca fiind inutilă. Au început represiiile, arestările, deportările și închiderea bisericilor. La  28-29 ianuarie 1930 Direcția politică principală (DPP) a ordonat ca BOUA să convoace un Sobor extraordinar, la care delegații ... să se declare ca „organizație anti-sovietică contra-revoluționară“ și ia decizia de autolichidare. În curând, procesul de lichidare a BOUA a ajuns la finalul săz logic. Dar unele reminescenţe ai acestei structuri religioase au supraviețuit în imigrație, de unde şi-au reluat activitatea în timpul ocupației naziste a Ucrainei, și apoi, în anii 1980 de perestroikă.

Lecţia a şasea. Structurile religioase care sunt creată de autorităţi pentru a-şi realiza obiectivele sale politice, contează doar pe sprijininul acestor autorități. Lipsite de propriiul fundament pur religios, ele pot exista doar cu sprijinul autorităților. „Căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Isus Hristos“ (1 Cor. 3, 11). Încercările de a pune la baza organizațiilor bisericești naționalismul, statalitatea sau lupta geopolitică împotriva oricărui inamic conduce la faptul că această organizație încetează să mai fie Biserica lui Hristos și devine o structură socială și politică, dependentă în mod critic de situația creată.

Lecţia a şaptea. Puterea oficială, creând organizații religioase pentru rezolvarea problemelor lor, le distruge apoi cu uşurinţă sau le abandonează la mila soartei, de îndată ce acestea nu mai sunt necesare. La urma urmei, pentru autorităţi ele reprezintă doar un instrument care ar putea fi necesar astăzi, iar mâine este inutil sau, mai mult, oneros. Îndepărtându-se de Hristos și Biserica Sa și aderând la organizații pseudobisericeşti, fiecare persoană trebuie să fie conștientă de faptul că activitatea sa va fi reglementată nu de legea lui Dumnezeu și de poruncile evanghelice, ci de legile politicii, printre care un loc important îl deţine: "A trăda la timp înseamnă a fi prevăzător ".

Lecția de la prima încercare a autocefaliei ucrainene de acum o sută de ani arată că trădarea Bisericii poate oferi beneficii doar pentru un timp foarte scurt. Apoi, de regulă, are loc trădarea trădătorilor. Dar un lucru este să suporți persecuții pentru credinţa față de Hristos și altceva este să fii trădat în goana pentru pentru bunurile lumești sau pentru unele idei pământești. Problema autocefaliei, ca orice altă formă canonică de existență a Bisericii, ar trebui să fie hotărâtă de Biserica însăși, soborniceşte și fără intervenția autorităților laice.

Cu părere de rău, autorităţile ucrainene din prezent fie că nu cunosc istoria, fie că nu doresc să învețe din ea sau, cel mai probabil, şi una şi alta. Dar noi, creștinii ortodocși, trebuie să tragem cea mai importantă concluzie pentru noi înșine din cele relatate mai sus: o lecție de credinţă față de Biserica lui Hristos.

Dacă observați o eroare, selectați textul dorit și apăsați Ctrl+Enter sau Trimiteți o eroare pentru a o raporta editorilor.
Cititi si