Iubirea nu ne cere să negăm realitatea păcatului

Căderea în păcat nu este sfârșitul vieții creștine, iar Hristos nu obosește niciodată să ierte când ne mărturisim păcatele. Dar a persista în păcat înseamnă că ne îndreptăm în întunericul cel din afară. Imagine: UJO

Nu este niciun om fără prihană. Dar căderile aproapelui, ca și ale noastre, pot servi conștientizării salvatoare a slăbiciunii firii noastre fără ajutorul lui Dumnezeu.

Căderea vestitului predicator Andrei Konanos, care a anunțat că renunță la cinul preoțesc, a provocat o reacție puternică în întreaga lume ortodoxă. Cineva s-a grăbit să constateze că un asemenea act era de așteptat de la un păstor atât de "liberal", după părerea sa; cineva dimpotrivă a început să-i exprime sprijinul, reproșându-le adversarilor că duc lipsă de dragoste și înțelegere. Mulți pur și simplu s-au întristat, în special cei pentru care cărțile sale erau importante.

Ce putem spune în situația creată? Dacă pe scurt – iubirea nu ne cere să negăm realitatea păcatului. Părintele Andrei a păcătuit – nădăjduim că se va pocăi. A pretinde că nu s-a comis un păcat înseamnă a dăuna atât lui, cât și nouă înșine.

Viața creștină este o cale de creștere duhovnicească, adesea foarte dificilă, spinoasă și încâlcită. Creștinii își arată imperfecțiunea și pot trece prin căderi morale grave. "Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi".(1 Ioan 1: 8)

Căderile aproapelui, ca și ale noastre, pot servi conștientizării mântuitoare a slăbiciunii noastre nemărginite și necesității de a ne pune nădejdea în Dumnezeu.

Manifestările păcatului și ale neputinței încă nu ne scot în afara legământului nostru cu Dumnezeu. Dumnezeu a știut de la început cu cine are de a face. De aceea este îndelung răbdător cu noi.

Creștinul în niciun caz nu este un om lipsit de păcat. Vom dobândi starea de nepăcătoșenie numai în ceruri. Manifestările păcatului și ale neputinței încă nu ne scot în afara legământului nostru cu Dumnezeu. Dumnezeu a știut de la început cu cine are de a face. De aceea este îndelung răbdător cu noi.

Ce ne plasează de fapt în afara Bisericii? Refuzul de a recunoaște responsabilitățile și  căderile noastre. Dacă vom recunoaște că am căzut, că boala și stricăciunea păcatului sunt adânc înrădăcinate în noi și continuă să dirijeze conduita noastră, Dumnezeu întotdeauna ne va ierta și ne va acorda ajutorul Său. "Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea" (1 Ioan 1: 9). Situația este diferitî când refuzăm să recunoaștem că păcatele noastre sunt păcate, iar căderile sunt căderi. Când nu căutăm iertarea păcatelor, ci îndreptățirea lor.

Cu regret, este o problemă obișnuită pentru omul căzut. Dumnezeu îi oferă iertarea păcatelor. A tuturor păcatelor, oricare a fi ele, oricât de grave, îndelungate și înrădăcinate. Cum spune Profetul, "Risipit-am păcatele tale ca pe un nor şi fărădelegile tale ca pe o negură. Întoarce-te către Mine, că Eu te-am mântuit!" (Isaia 44:22). Dar omul nu acceptă iertarea. El caută anume îndreptățirea păcatului. El nu vrea să recunoască faptul că greșește în față lui Dumnezeu, el cere ca Dumnezeu să recunoască nedreptatea Sa față de om.

Poate oare Dumnezeu să ierte abandonarea slujirii preoțești? Da. Ca și toate celelalte păcate care au dus la o astfel de decizie. Dar pentru aceasta, păcatul trebuie mărturisit – adică trebuie să fie recunoscut ca păcat. Este îngrozitor și amarnic să cazi în păcat. Dar căderea în păcat încă nu este sfârșitul vieții creștine, fiindcă Hristos nu obosește să ne ierte când mărturisim păcatele înaintea Lui. Dar a insista asupra faptului că acesta nu este deloc un păcat înseamnă că ne îndreptăm în întunericul cel din afară.

Poate oare Dumnezeu să ierte abandonarea slujirii preoțești? Da. Ca și toate celelalte păcate care au dus la o astfel de decizie. Dar pentru aceasta, păcatul trebuie mărturisit – adică trebuie să fie recunoscut ca păcat.

Prin urmare, nu este deosebit de îngrijorător faptul că renumitul predicator a căzut – nu este nimic nou sau neobișnuit pentru natura noastră deteriorată. Problema este că atât glasul său, cât și multe alte glasuri susțin că aceasta nu este deloc o cădere, ci doar o nouă etapă a vieții.

Pe cine înșelăm? Aceasta este o adevărată cădere.

Nu există nimic mai important în lume decât slujirea preoțească. Preotul slujește ca un reprezentant al lui Hristos,ca icoana Sa, Hristos iartă păcatele prin buzele preotului și aduce Trupul și Sângele Său prin mâinile lui. Preotul este chemat să fie "pildă credincioşilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa, cu curăţia" (1 Tim 4:12), îl urmează pe Iisus, care vorbește despre sine "Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale. Iar cel plătit şi cel care nu este păstor, şi ale cărui oi nu sunt ale lui, vede lupul venind şi lasă oile şi fuge; şi lupul le răpeşte şi le risipeşte. Dar cel plătit fuge, pentru că este plătit şi nu are grijă de oi". (Ioan 10:11-13).

Martirii primelor veacuri și cei noi mergeau la suferințe crâncene și la moarte cumplită, doar ca să nu se lepăde de slujire. În calendarul liturgic al Bisericii îi pomenim pe oamenii care au primit Taina preoției în anii 1930, când aceast fapt însemna o moarte aproape sigură. Și mulți dintre acești preoți într-adevăr au fost împușcați sau au murit în lagăre. Biserica greacă are, de asemenea, propria sa istorie a martiriului clerical – oamenii știau că devenind preoți, sunt gata să moară.

A fi preot nu este ușor. Iar un preot renumit care nu a fost chinuit de sărăcie sau de muncă silnică, dar își părăsește slujirea, slăbește mâinile fraților săi.

A părăsi slujirea, și în mod evident nu sub influența unei amenințări cu moartea, este un mare păcat. Turma părintelui Andrei nu s-a limitat la enoriașii săi din Grecia, el a avut o influență asupra multor oameni din întreaga lume ortodoxă. Și iată că a decis să provoace răni oilor pe care era chemat să le păstorească.

Nu există nicio îndoială că el poate fi iertat – dar pentru aceasta păcatul trebuie mărturisit ca păcat.

A fi preot nu este ușor. Mai ales acolo unde Biserica se confruntă cu o presiune ostilă. Dar chiar și acolo unde nimeni nu persecută Biserica, slujirea pastorală necesită sacrificii mari. Iar un preot renumit care nu a fost chinuit de sărăcie sau de muncă silnică, dar își părăsește slujirea, slăbește mâinile fraților săi.

A demonstra înțelegere și compasiune pentru un păcătos, a nu uita că suntem cu toții neputincioși și aproape de cădere – este un lucru; aprobarea păcatului este un lucru complet diferit. A aproba păcatul este chiar mai rău decât a-l comite. Sfântul Apostol Pavel scrie despre neamuri: "nu numai că ei fac acestea, ci le şi încuviinţează celor care le fac" (Rom. 1:32). La prima vedere poate să ne pară ciudat, dar așa este – o persoană poate păcătui sub presiunea unor circumstanțe dificile. Când o altă persoană, privind dintr-o parte, îi justifică fapta, nu are astfel de circumstanțe atenuante; el trece în mod liber și natural de partea păcatului.

Prin urmare, este deosebit de îngrozitor când oamenii scriu că actul părintelui Andrei este "cinstit".

Noțiunea laică de "onestitate" sau de "credință față de sine însuși" – când se consideră, de exemplu, că este "corect" să părăsești soția care îți provoacă dezgust în loc să păstrezi căsătoria, este o minciună diabolică și o minciună formată la mai multe niveluri.

Când auzim că trebuie să fim "credincioși față de noi înșine", cel mai des este vorba despre "credința" pentru ceea ce este mai rău în noi.

Ce fel de "credință" față de noi înșine se propagă? În noi luptă aspirații difetite. Un bețiv în adâncul sufletului și-ar dori o viață trează, cinstită, demnă – dar are și un îndemn chinuitor de a se îmbăta, ceea ce îl face să cerșească în fața magazinului. Desfrânatul în inima sa și-ar dori, ca toată lumea, o dragoste adevărată și devotată. Dar dorința de a primi mângâiere chiar acum prevalează. Omul credincios are aceleași probleme: dorința de a fi bineplăcut lui Dumnezeu și de a crește în sfințenie se luptă cu întregul complex de dorințe mărunte, nemulțumiri și temeri care trăiesc în natura noastră căzută. Când auzim că trebuie să fim "credincioși față de noi înșine", cel mai des este vorba despre "credința" pentru ceea ce este mai rău în noi.

Iar onestitatea este, prin definiție, capacitatea noastră de justifica încrederea altora. În trădarea unei astfel de încrederi nu este nimic "cinstit".

Prin urmare, nu trebuie să negăm niciodată că păcatul este păcat. Totuși, este important să nu uităm de cuvintele Apostolului: "Fraţilor, chiar de va cădea un om în vreo greşeală, voi cei duhovniceşti îndreptaţi-l pe unul ca acesta cu duhul blândeţii, luând seama la tine însuţi, ca să nu cazi şi tu în ispită."(Galateni 6:1).

Amărăciunea și furia cauzate de căderea cuiva pot fi de înțeles, dar nu trebuie să cădem prada lor. Nu se cuvine să ne indignăm față de oamenii care au reacționat la această știre șocantă într-un mod diferit de cel pe care îl considerăm corect. Toți suportăm această lovitură diferit.

Să ne rugăm pentru pocăința tuturor celor căzuți și să rămânem fermi în adevărul care nu se schimbă sau se clatină din cauza infidelității unora dintre noi.

Dacă observați o eroare, evidențiați textul dorit și apăsați pe Ctrl + Enter pentru a informa moderatorul despre acest lucru.

Sondaj

Cum apreciați declarațiile Fanarului privind posibila unire cu catolicii?
negativ, unirea cu ereticii este imposibilă
83%
de ce nu, am fost cândva o singură Biserică
8%
aceasta este problema Fanarului și a Bisericii Romano-Catolice, pe noi nu ne privește
8%
Total voturi: 12

Arhiva

Система Orphus